Marţi, 14 decembrie 2010, am parcurs un episod extrem de trist în Parlamentul României, poate cel mai dezamăgitor din scurta mea experienţă de parlamentar. Este vorba, evident, de votul privind extinderea anchetei DNA asupra fostului ministru şi actual parlamentar PDL, doamna Monica Iacob Ridzi.

Înainte de a-mi explica punctul de vedere asupra acestui moment se cuvine o scurtă recapitulare cronologică a evenimentelor care l-au precedat.

            Astfel:

            Luni, 13 decembrie 2010, Biroul Politic Naţional (BPN) al PDL a hotarat prin vot ca grupul parlamentar al Partidului Democrat Liberal să susţină extinderea anchetei DNA în cazul Monicăi Iacob Ridzi. BPN este cel mai înalt for de conducere al Partidului Democrat Liberal (cu excepţia Consiliului de Coordonare Naţional şi a Congresului (Convenţiei) partidului).

            Marţi, 14 decembrie 2010, înainte de vot, doamna Ridzi s-a adresat grupului parlamentar al PDL reunit în şedinţă în Parlament. Folosind argumente preponderent emoţionale, colega noastră a încercat să ne explice de ce un vot pentru continuarea anchetării sale ar fi unul incorect. Cu părere de rău aveam să constat, câteva ore mai târziu, că pledoaria sa nu a bătut la uşi închise.

            A urmat votul, al cărui rezultat, extrem de dezamăgitor pentru mine, îl ştim cu toţii: respingerea solicitării privind extinderea a anchetei împotriva Monicăi Iacob Ridzi.

            Ce-ar mai fi de spus? Puţine, dar grele adevăruri.

            Ca om, ca tată, am înţeles perioada extrem de grea prin care trece acum o tânără mamă, diagnosticată cu o maladie cumplită. Dar nu am pierdut nicio clipă din vedere că mă aflam acolo, în Parlamentul României, nu ca om sau ca tată, ci ca deputat, ales de oameni să le reprezinte interesele şi ca membru al unui partid care şi-a asumat combaterea corupţiei drept una din misiunile sale fundamentale.

            În şedinţa grupului parlamentar PDL care a precedat votul am simţit că lucrurile riscă să ia o întorsătură neplăcută la vot, motiv pentru care am solicitat desecretizarea votului:

            •   sau vot secret, cu bile, dar să arătăm bilele înainte de a le introduce în urnă ;

            • sau vot uninominal, cu exprimarea opţiunii de la microfonul Camerei Deputaţilor. Din păcate, potrivit regulamentului Camerei Deputaţilor, un astfel de vot nu era posibil decât în situaţii  clar precizate.

            Tot ce mi-a rămas în putere am făcut: am votat cu bilele la vedere, în favoarea continuării anchetei. Din păcate, nu a fost suficient.

            Bomboana pe colivă a pus-o un coleg din PSD care, la vederea votului meu, m-a huiduit şi mi-a aruncat o propoziţie pe care n-am s-o uit uşor: "Huo mă! Uite la ăsta cum nu şi-i apară pe-ai lui!!". Aveam pe buze replica pe care şi-o merita colegul, dar m-am uitat în jur şi la o privire rapidă parcă prea multe erau privirile care-i dădeau dreptate. Mi-am înghiţit cuvintele, cu un sentiment de ruşine pe care nu cred să-l fi trăit vreodată atât de intens şi cu întrebarea "Oare ce caut eu aici?".

            Dincolo de speculaţiile, pertinente şi dovedite de altfel, potrivit cărora şi Opoziţia a pus umărul la "salvarea" doamnei Ridzi, adevărul, grav şi amar, e unul singur: suficient de mulţi colegi ai mei din PDL au votat pentru stoparea unei anchete a Justiţiei.

            Nu acesta este partidul care a promis românilor cruciada împotriva corupţiei şi nu accept să fiu părtaş la această uriaşă minciună, servită românilor în prag de Crăciun.