Interviu acordat Cristinei Donisă, studentă la Secţia de Ştiinte Politice a Facultăţii de Filosofie, Universitatea "Al.I. Cuza" Iaşi, de deputatul PDL de Iasi lect. univ. dr. Teodor Marius Spînu.

Cristina Donisă: Aţi mai fost membru şi a altui partid?

 Marius Spînu: Am fost membru UFD în 1999, partid care a fuzionat cu PNL în 2001. Am fost exclus din PNL în 2006, am participat apoi la realizarea Platformei Liberale în PLD. Sunt membru fondator al Partidului Liberal Democrat în Iaşi, partid care a  fuzionat în 2007 cu PD, luând astfel naştere PDL.

C.D.: Ce va determinat să intraţi în politică?

M.S.: Un discurs al lui Varujan Vosganian care spunea că ''intelectualii trebuie să se implice în politică pentru a schimba ceea ce nu le place şi nu să sta departe şi să critice.

C.D.: Cât de probabilă credeţi că este o schimbare a universului politic românesc prin promovarea în primele eşaloane ale partidelor a tinerilor?

M.S.: Există în fiecare din partidele politice importante un segment format din tineri foarte valorosi, dar ei sunt în general necunoscuţi. Promovarea acestor tineri ţine strict de politica internă a fiecărui partid în parte.

C.D.: Care credeţi că este cauza primară a imaginii proaste pe care o au politicieni şi instituţile statului în ochii populatiei? Aveţi vreun plan stabilit cu colegii deputaţi pentru îmbunătăţirea percepţiei, în rândul populaţiei, a activităţii Cameriei Deputatilor?

M.S.: Dacă iau in considerare sensul direct al termenului "primar", marturisesc că îmi este greu să discern care anume e motivul primordial, originar, al percepţiei la care va referiti. De asemenea, nu cred ca putem vorbi de o cauză, de un motiv unic, ci mai degrabă de un cumul de motive, care a apărut într-un anume context social şi istoric.

Dar haideţi să le luăm pe rând, pentru că întrebarea dumneavoastră are două componente disticte: neîncrederea în politicieni şi neîncrederea în instituţiile statului.

Într-adevăr, majoritatea oamenilor obişnuiţi are o percepţie mai degrabă negativă faţă de politicieni. Cauza mă tem însă că-i greu de aflat. E o dilemă de tipul "ce a fost mai întâi: oul sau găina?". Altfel spus, este percepţia negativă a populaţiei rezultatul felului în care se comportă politicienii sau, dimpotrivă, politicienii se comportă astfel din poziţia omului care nu are nimic de pierdut, dar nici de câştigat, imaginea lor fiind clasată, orice ar face ei, la capitolul "Aşa nu!"?

Hai să vedem de unde am pornit. Cei mai multi dintre noi s-au născut şi şi-au trăit viaţa in comunism. Iar comunismul a fost un sistem în care oamenii de stat şi cei care activau politic în general erau privilegiaţii societăţii. E naturală şi uşor de înteles, din această perspectivă, aversiunea populaţiei când vine vorba de clasa conducătoare, de clasa politică de astăzi, mai precis.

Şi mai e ceva care a contribuit la această stare de fapt: dezamagirea oamenilor care au crezut, în anii '90, în bunele intenţii şi sinceritatea noilor politicieni, iar cel mai bun exemplu în acest sens este Ion Iliescu. Ce încredere să mai ai în politicieni când omul providenţial, care câştigă alegerile cu 80%, este acelaşi om care cheama minerii in Bucureşti şi care se opune, din toate puterile, democratizării reale a societăţii şi intrării in drepturi a economiei de piaţă? Ion Iliescu este emblematic pentru eşecul ideii de politician onest în România post-decembristă.

Exista, spuneam, şi o explicaţie în sens invers. Înainte de votul uninominal discutam cu colegi de-ai mei care-mi mărturiseau că se simt legaţi de mâini şi de picioare şi resemnaţi. N-o să dau nume pentru ca unii sunt încă activi în politică, dar mesajul lor era următorul: "Sistemul e gândit de aşa natură încât să te orienteze pe tine, ca parlamentar, mai mult spre partidul care te-a pus pe listă pe un loc eligibil, decât spre oamenii care te-au ales. Iar oamenii oricum te condamnă, chiar din momentul în care te-au ales! La ce bun sa te chinui să schimbi această percepţie când ştii sigur că nu poţi, ba mai mult rişti să ai mult de pierdut?". Paradoxal nu? Dar adevărat. Amintiţi-vă doar de eternul slogan "Toţi fură". E un reflex invatat in comunism: generalizarea în absurd, dispreţul pentru individualitate, refuzul de a percepe întregul ca sumă a componentelor sale.

Să nu uităm însă un lucru esenţial: politicianul român nu vine de pe Marte, el e întotdeauna un produs al societăţii româneşti. În mult mai rare cazuri, din păcate, el este şi un produs al şcoli româneşti, iar uneori, rarissim, e un produs al unei tradiţii de familie. Discuţia e lungă însă, si merită o carte scrisă cu maximă seriozitate.

C.D.: Să revenim la întrebare: neîncrederea în instituţiile statului.

M.S.: E simplu: statul a înşelat de prea multe ori încrederea cetăţenilor săi. Bancorex, Caritas, FNI, Gelsor, fondurile de investiţii, MEBO sunt doar câteva exemple. Adăugaţi aici problemele grave ale anilor '90 legate de siguranţa cetăţeanului. Amintiţi-vă inflaţia galopantă a anilor '90 când nu trecea un an fără să inventăm o bancnotă nouă, mereu de o valoare mai mare, şi mai mare, şi mai mare... Oamenii nu uita astfel de lucruri.

C.D.: Cum vi se pare noua generaţie de parlamentari?

M.S.: Diferită, cred. Sunt la primul mandat, deci nu am un termen de comparaţie, un reper anterior din perspectiva căruia să judec prestaţia colegilor mei.

Vă mărturisesc că mi se întâmplă uneori să stau în scaunul din Camera Deputaţilor şi să-mi pun singur această întrebare. Ce a adus nou, de fapt, votul uninominal?

Două lucruri, cred, sunt certe: în primul rând nu mai vezi în Parlamentul României, la tot pasul, nesimţirea de a dormi în scaun, în sensul direct al cuvântului. În al doilea rând nu mai vezi zecile de scaune goale, prezenţa este mult mai bună acum pentru că votul uninominal responsabilizează mai bine.

C.D.: Cine credeţi că este cel mai potrivit pentru funcţia de premier? Un răspuns obiectiv va rog.

M.S.: Preşedintele Emil Boc. Din trei motive clare: 1. E preşedintele partidului cu cele mai multe mandate în Parlament; 2. Are dreptul şi datoria de a continua măsurile deja începute, eu cred în viziunea acestui om şi mi se pare absolut nedrept să judeci prestaţia lui în condiţiile în care nu-l laşi nici o secundă în pace să-şi facă treaba; 3. Pe timp de criză n-ai vreme de pierdut cu "aclimatizarea" de noi premieri şi miniştri. Orice ministru nou, cu atât mai mult un premier nou, are nevoie de o perioadă de adaptare şi de învăţare a specificului activităţii sale în Guvern. Nu ne putem permite un astfel de lux în astfel de vremuri.

C.D.: Ce părere aveţi despre căderea guvernului? Ce credeţi că a determinat să se ajungă aici?

M.S.: Orice om care are în casă măcar şi un pârlit de tranzistor înţelege că guvernul a căzut prin votul şi dorinţa a două partide politice: PSD şi PNL. În cazul PSD-ului, lucrurile sunt strigătoare la cer! Câtă neruşinare îţi trebuie să dai jos prin moţiune de cenzura un guvern pe care-l califici drept incompetent şi rău intenţionat când chiar tu, PSD, ai făcut parte din acest guvern până cu câteva zile în urmă! A fost siderant jocul politic al PSD-ului şi mă îngrijorează să văd că el continuă.

C.D.: Ce părere aveţi despre reducerea numărului de parlamentari şi formatul unicameral al Parlamentului?

M.S.: Dumneavoastră ce părere aţi avea despre un autoturism cu două volane şi doi şoferi? Structura bicamerală a Parlamentului pe organizarea actuală a statului român nu se justifică. Dacă avem în vedere o nouă organizare administrativ teritorială a României, discuţia devine nu doar interesantă, ci absolut necesară.

C.D.: Se acuză din ce în ce mai des scăderea ponderii atât a culturii, cât şi a religiei în viaţa generaţiei tinere. La mai mult de un deceniu de la apariţia religiei ca materie de studiu obligatorie în şcoli, ce efecte poate avea asupra tinerei generaţii menţinerea acestei obligativităţi?

M.S.: Din câte ştiu eu, şcoala se ocupă de educaţie şi nu de prozelitism. În acelaşi timp vă invit să nu confundăm religia cu istoria religiilor, sunt doua lucruri fundamental diferite. Dar, ca să vă răspund strict la întrebare, efectele pot fi grave iar studiul religiei trebuie sa fie optional, pentru fiecare elev în parte.

C.D.: Ce credeti că ar trebui făcut în România pentru ca ţara noastră să depaşească criza economică?

M.S.: Dacă aş şti răspunsul la această întrebare aţi vorbi acum, foarte probabil, cu un laureat al premiului Nobel pentru economie. Ştiu însă că este absolut necesar să reducem cheltuielile legate de administrarea banului public, până la un nivel care să ne facă măcar comparabili dacă nu compatibili cu standardele ţărilor din Uniunea Europeană. Şi mai ştiu că fiecare dintre noi trebuie să muncească mai mult şi mai eficient. Nu doar pentru a ieşi din criză, ci pentru a ne fi mai bine indiferent de circumstanţele economice pe care le parcurge ţara noastră.

C.D.: în viziunea dumneavoastră credeţi că România, în momentul de faţă, se află pe un trend ascendent din punct de vedere economic sau nu?

M.S.: Eu nu pot să am astfel de viziuni, nu am pregătirea necesară. Pot însă să mă uit la cifre, iar cifrele mă fac să ma simt optimist. De asemenea, mai pot să ascult vocile autorizate din lumea economică, cum este agenţia Moody's, de exemplu. Potrivit unui comunicat emis de agenţie în această lună (ianuarie 2010 - n.r.) "datele macroeconomice sugereaza că recesiunea în România este aproape de sfârşit" - am citat din memorie. Tot Moody's estimează că economia noastră îşi va relua creşterea în trimestrul al doilea din 2010.

C.D.: Ne aflăm într-un moment critic din punct de vedere politic şi economic, suntem un stat membru al Uniuni Europene şi totuşi nu reuşim să menţinem un ritm ridicat de absorbţie a fondurilor europene. Care credeţi că sunt cauzele?

M.S.: Problema absorbţiei fondurilor comunitare este alcătuită, de fapt, dintr-o multitudine de probleme specifice fiecărui domeniu de activitate în parte. În transporturi, de exemplu, avem, acces la sume importante pentru construcţia de şosele şi autostrăzi, dar nu dispunem de resursa financiară internă, obligatorie potrivit normelor UE, care să ne permită să cumpărăm terenul pe care vor fi amplasate aceste drumuri. În alte domenii sunt necesari bani pentru cofinanţarea diverselor proiecte şi nici în acest caz nu sunt bani. Nu neg că există şi suficiente cazuri în care pur si simplu nu exista personal calificat în elaborarea de proiecte viabile pentru banii europeni. Din păcate, dacă de bani te poţi împrumuta, specialiştii trebuie să ţi-i formezi din vreme.

C.D.: Ce părere aveţi despre legalizarea prostituţiei şi a drogurilor la noi în ţară?

M.S.: Sunt două probleme extrem de sensibile şi complexe şi sincer vă spun că am reţineri în aprofunda aceste subiecte în cadrul strâmt pe care-l oferă un simplu interviu.

Prostituţia contravine nu doar dogmelor creştine, dar şi drepturilor omului, după părerea mea. Nu trebuie să acceptăm ca un om să ajungă într-un asemenea grad de sărăcie şi degradare încât vinderea propriului trup să-i fie singura şansă de a supravieţui. Prostituţia îşi are rădăcinile în familiile destrămate, cu copii abuzaţi psihic şi fizic uneori. Prostituţia nu e o meserie şi nici o întâmplare, e o tragedie. Nu legalizezi tragedia, ci încerci să o remediezi şi să o previi, acolo unde e posibil. Dacă însă alegerea e conştientă şi lipsită de presiunea nevoii de a supravieţui, putem discuta despre beneficiile pe care le-ar avea, pentru societatea, trecerea prostituţiei în nomenclatorul de meserii. Mă gândesc la argumente care ţin de sănătatea publică în primul rând.

Cât despre legalizarea drogurilor, haideţi mai întâi să vedem despre ce droguri vorbim? Heroina? Cocaină? LSD sau alte substanţe halucinogene sintetice? Niciodată! Nu poate fi vorba de legalizare pentru astfel de substanţe.

Dacă vorbim de droguri uşoare însă, avem privilegiul de sări peste etapa speculativă, etapa lui "Oare cum ar fi daca...". Asta pentru că avem un exemplu concret, al zilelor noastre: Olanda. Hai sa vedem ce se întamplă acolo, hai să vedem statisticile lor, să vedem dacă s-a schimbat în bine sau în rau societatea. Apoi trebuie să privim atent, adânc şi cu maxim discernamânt în societatea noastră, românească, pentru că România nu-i Olanda. Decizia, oricare ar fi ea, nu trebuie să fie una politică. Această decizie trebuie luată exclusiv de către specialişti: sociologi, psihologi, medici, experţi ai fenomenului infracţional, pedagogi, asistenţi sociali şi aşa mai departe.

Opinia mea personală este însă că aici şi acum, în Romania zilelor noastre, drogurile nu au ce căuta, fie ele uşoare sau de risc maxim.