Nu cred ca unui artist i se poate intampla ceva mai frumos.

Sfânta Fecioară Maria să vă bucure şi să vă ocrotească.

Comunicat de presă

Parlamentarul PDL Dumitru Oprea a ridicat problema informaţiilor alarmante privind mărirea cu 30% a preţului pâinii.

Prin întrebarea adresată Preşedintelui Consiliului Concurenţei, senatorul ieşean a scos în evidenţă că anul acesta populaţia a asistat constant la avertizări privind creşterea preţului la pâine. Cele mai multe vin de la asociaţiile şi patronatele din morărit şi panificaţie. Sunt două motive cel mai des invocate: dominaţia pieţei negre a pâinii şi producţia de grâu scăzută, fără prezentarea unor date edificatoare privind realitatea. În acelaşi timp, se profilează, ca şi în alţi ani, fenomenul de înţelegere între agenţii economici pentru fixarea preţului pe piaţă.

Ca urmare, parlamentarul PDL a solicitat domnului Bogdan-Marius Chiriţoiu, Preşedintele Consiliului Concurenţei, să specifice măsurile pentru combaterea evaziunii fiscale din domeniu şi reducerea influenţei producătorilor ilegali asupra pieţei pâinii, dar şi acţiunile menite să stopeze tendinţa de practicare a înţelegerilor între procesatorii din panificaţie pentru stabilirea preţului la pâine.

Domnul Dumitru Oprea a mai declarat: „Se spune că o proporţie de 50-60% din piaţa pâinii este piaţă neagră, iar câştigurile sunt mult mai mari decât în cazul producătorilor legali, datorită evaziunii fiscale. Aici jocul îl fac samsarii, care domină piaţa grâului, făinii şi, implicit, a pâinii. Pe de altă parte, dacă până la un punct sunt justificate argumentele procesatorilor din panificaţie, totuşi mărirea cu 30 de procente a preţului pâinii pare a fi mai curând o manevră de creştere a profitului sau de acoperire a pierderilor din procesul de fabricaţie. Din acest război al preţurilor pierd cetăţenii cu venituri mici, al căror consum se bazează foarte mult pe acest produs. De aceea, se impune intervenţia autorităţilor pentru eliminarea fenomenelor ce încalcă principiile concurenţei loiale”.

Birou Senatorial Dumitru OPREA

Declaraţie politică, depusă în scris la Senatul României, 6 septembrie 2010

Repatrierea forţată a unor rromi nomazi din ţările europene nu este o problemă nouă. Sunt arhicunoscute dezbaterile aprinse din anii trecuţi în care astfel de expulzări au fost întreprinse în Italia, Spania şi alte state ale UE. La fel este şi acum, în cazul evenimentelor din Franţa. Politicieni, guverne şi asociaţii civice de pretutindeni aruncă acuze în toate părţile, încercând să stabilească un vinovat în toată această dramă socială. Din nefericire, şi de această dată, responsabilitatea este aruncată de la unii la alţii. Preşedintele Franţei alungă rromii din considerente politice, ignorând faptul că aceştia se pot întoarce oricând. Nomazii pozează în victime, deşi unii dintre ei provoacă grave probleme sociale şi de securitate publică acolo unde îşi instalează taberele. La rândul lor, politicienii români şi asociaţiile civice acuză măsurile domnului Sarkozy şi atât. Nu vin cu nici o soluţie la necazurile cetăţenilor francezi siliţi să suporte o situaţie profund neplăcută.

Prin urmare, vedem doar discursuri radicalizate şi nici un  angajament concret pentru rezolvarea pe fond a situaţiei. Căci, dintr-o imensă ipocrizie, nimeni nu îşi pune deschis întrebarea fundamentală: au guvernele naţionale sau Comisia Europeană soluţii la problema nomazilor? Până acum, toate tentativele s-au pierdut în discuţii nesfârşite. Oficialii, sociologii ori ziariştii implicaţi nu reuşesc în final decât să se lamenteze de complexitatea problemei. Apoi, guvernele sau UE alocă sume imense de bani care se risipesc fără nici un rezultat concret. Mai grav, chiar Comisia Europeană îşi declină competenţa în acest domeniu, fiind incapabilă până acum să-şi depăşească imobilismul birocratic şi limitările de viziune.

Aşadar, ce e de făcut? Iată marea întrebare la care mulţi au renunţat chiar să mai caute un răspuns. Rromii nu pot fi doar alungaţi dintr-un loc în altul. Cei care îi conduc şi le ordonă actele de vandalism, hoţie, cerşetorie trebuie să fie pedepsiţi conform legilor din comunitatea în care îşi duc traiul, să fie izolaţi de grupurilor lor infracţionale. Comportamentul antisocial al unora dintre ei nu mai poate fi acoperit cu recursul excesiv la toleranţă. Artificiile legislative, cum este acela al schimbării denumirii de ţigani în rromi sau invers, nu duc decât la confuzie identitară chiar în rândul comunităţii respective. În schimb, e nevoie de planuri concrete care să implice atât Uniunea Europeană, autorităţile naţionale, locale, cât şi organizaţiile neguvernamentale. Avem trebuinţă de o viziune pe termen lung, cu paşi concreţi şi responsabilităţi clar atribuite. Asistenţa socială nesăbuită s-a dovedit deja ineficientă şi păguboasă. Fără implicarea tuturor nu vom realiza nimic.

De aceea, este necesar ca intervenţia financiară în comunităţile rrome să fie neapărat legată de dezvoltarea unor proiecte economice locale. Numai printr-o astfel de dezvoltare durabilă putem spera la evoluţii pozitive. Posibilitatea câştigării decente a existenţei va fi legată automat de imprimarea unui cult al muncii, de obligativitatea educaţiei şi de reevaluarea tradiţiilor culturale în raport cu exigenţele civilizaţiei moderne. Numai prin perseverenţă în această direcţie putem spera cu toţii în schimbarea condiţiei nefericite a majorităţii rromilor. Iar dacă responsabililor UE le lipseşte încă preocuparea pentru această problemă, poate că executivul şi europarlamentarii noştri ar putea să le-o impună mai repede. Şi chiar dacă tot acest drum este lung şi extrem de dificil, avem datoria să-l începem noi, acum. Mai ales că nu avem nici o scuză că nu l-am început încă de ieri.

Senator PDL
Prof. univ. dr. Dumitru OPREA

Comunicat de presă

Parlamentarul PDL Dumitru Oprea a ridicat problema modului în care arendaşii îşi respectă contractele cu proprietarii pământurilor.

Prin întrebarea adresată Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), senatorul ieşean a scos în evidenţă că, în fiecare an, apar nereguli în ceea ce priveşte plata în produse sau bani pentru terenurile date cu arendă. Populaţia a făcut tot felul de sesizări la Poliţie, direcţiile agricole, însă de fiecare dată răspunsul primit a fost că nu e de competenţa lor.

În acest context, parlamentarul PDL a solicitat domnului Constantin Cerbulescu, Preşedintele ANPC, să comunice cetăţenilor cui ar trebui să se adreseze în situaţia în care arendaşii nu-şi respectă clauzele contractuale sau îi păcălesc, precum şi măsurile pe care le pot lua comisariatele judeţene pentru protecţia consumatorilor în vederea stopării fenomenului de înşelare a proprietarilor de terenuri date în arendă.

Domnul Dumitru Oprea a mai spus: ” De ani de zile, în mai toate judeţele, proprietarii de terenuri agricole se plâng de faptul că arendaşii fie nu le dau nimic pentru hectarele de teren arendate, fie le oferă produse în batjocură. Oamenii se trezesc că au în saci pământ în loc de mazăre, neghină în loc de grâu ş.a.m.d. Situaţia ar trebui să fie controlată, pentru a nu mai exista astfel de fenomene şi pentru a evita eventualele fraude fiscale. Prin faptul că arendaşii declară fals că au obţinut producţii slabe la hectar sau nu au obţinut nimic, produsele agricole sunt valorificate la negru. De aici, consecinţe negative asupra pieţei produselor agricole, creşteri de preţuri artificiale, importuri nejustificate.”

Birou Senatorial Dumitru OPREA

Comunicat de presă

Parlamentarul PDL Dumitru Oprea a solicitat Ministrului Agriculturii, domnul Mihail Dumitru, să comunice măsurile pentru stoparea acordării subvenţiilor agricole pentru terenurile care nu sunt lucrate.

Prin întrebarea adresată Ministrului Agriculturii, senatorul Dumitru Oprea a scos în evidenţă că, în ultimul timp, au apărut tot mai multe informaţii potrivit cărora sunt alocate subvenţii de zeci de milioane de euro pentru terenuri agricole nelucrate. Situaţia nu poate fi generalizată, însă se impune un control riguros al acestor plăţi.

În acest context, parlamentarul PDL a cerut domnului Mihail Dumitru să specifice măsurile avute în vedere pentru eliminarea fenomenului de plată a subvenţiilor pentru terenurile neexploatate agricol, recuperarea fondurilor şi orientarea lor doar către cei care au interes în dezvoltarea agriculturii. În plus, se doreşte să fie puse la dispoziţie date privind suprafeţele de teren nelucrate, dar pentru care s-au alocat subvenţii, în ultimii 2 ani, pe fiecare judeţ în parte.

Domnul Dumitru Oprea a mai spus: ”Ne plângem că agricultura românească este la pământ, de faptul că fermierii nu primesc ajutor de la stat, dar atunci când îl primesc, terenurile nu sunt lucrate. Ne punem întrebarea de ce se risipesc banii europeni? Este adevărat că la negocierea din 2007 nu s-a stipulat obligativitatea cultivării terenurilor pentru primirea subvenţiilor, însă Ministerul trebuie să facă demersurile necesare în vederea renegocierii acestui aspect, astfel încât plata să fie făcută numai pentru terenurile care sunt exploatate agricol şi asigurarea sprijinului financiar doar pentru cei care participă efectiv la dezvoltarea sectorului.”

Birou Senatorial Dumitru OPREA

Ghimpu consiliat de Sula si Captari / www.stireazilei.md

Presedintele interimar, Mihai Ghimpu, are doi consilieri noi – Victor Sula si Victor Captari.

Cei doi au fost numiti in functie, astazi, printr-un decret semnat de seful interimar al statului.

Victor Sula il va consilia pe Mihai Ghimpu in probleme economice, iar Victor Captari – in cele politice.

Doctor in stiinte economice, Sula a fost pana in prezent consultant la compania Spelman Financial.

Victor Captari a fost pana la numire vice-presedinte al Vinariei Purcari, care a fost vizitata recent de presedintele interimar.

Mai e loc de comentarii? Parca nu…

Declaraţie politică în Plenul Senatului României, 1 septembrie 2010

Pe vremuri, un admirabil lider liberal se recomanda drept om al măsurii. Venea în faţa adversarilor săi politici cu decenţă şi raţionamente clare. Iar pentru asta, a rămas în istorie. Din păcate, modelul lui Ionel Brătianu nu pare să mai aibă succes şi acum în PNL. Domnul Crin Antonescu pare iute la mânie şi pripit în judecată. Sau poate prea dornic de afirmare. Motiv pentru care istoria nu se grăbeşte să-l ia în considerare.

Să vedem însă de ce este atât de furibund liderul de azi al PNL. Îl deranjează preşedintele Băsescu. Sau, mai mult, îl obsedează. Motiv pentru care orice declaraţie în care îl pomeneşte capătă accente apocaliptice. Astfel, cine nu ar şti nimic despre politica românească ar putea crede că domnul Antonescu este un fel de Nelson Mandela, un lider al libertăţii, luptând din greu cu cea mai neagră tiranie. Situaţie care ar îndreptăţi, nu-i aşa, discursuri dure, revoluţionare chiar. Aşadar, domnul Antonescu spune despre şeful statului şi PDL că ar fi “umflături maligne”, “malformaţii” ale politicii româneşti. De aceea, eliminarea respectivilor duşmani ar deveni, citez, “necesară şi igienică”.

Pe de altă parte, acelaşi domn Antonescu trimite bezele către PSD, visând la guvernări glorioase împreună. Numai să scape de Băsescu şi PDL. Care, evident, nu sunt nici de dreapta măcar. Nu contează enormul program de reforme la care s-au angajat aceştia. Cota unică, măsurile din sistemul bugetar n-au nici o relevanţă. Şeful PNL s-ar simţi mai confortabil cu PSD. Cu democraţia lui Adrian Năstase şi cu viziunea economică lamentabilă a domnului Ponta. Cu ei ar face “revoluţia bunului simţ”. Cu ei şi cu proprii amici din partid, care sunt valabili numai dacă nu i-au mai fost fideli domnului Tăriceanu.

Desigur, până la un punct, liderul PNL poate fi înţeles. E în opoziţie, are nevoie să arate că e important şi de aceea vorbeşte aspru. Critică guvernanţii şi promite vremuri mai bune. E dreptul său. Totul e să nu se îmbete cu 3 sondaje şi cu mirajul puterii. Să nu uite că n-a reformat nimic la el în partid şi că PSD speră deja într-o guvernare socialistă. În acelaşi timp, şi PDL e departe de a fi perfect. Totuşi, cred că e mult mai dispus să-şi corecteze erorile. Şi infinit mai compatibil pentru apropierea de liberali. Iar în politică, lucrurile se schimbă nebănuit de repede. Ca urmare, domnilor liberali, nu daţi foc la punţi. Nu provocaţi resentimente inutile, imposibil de uitat în viitor. Noi nu vom dispărea. Ba chiar am putea guverna împreună mai devreme decât pare acum. Este motivul pentru care trebuie să dăm cu toţii dovadă de realism şi temperanţă. Pentru că, la fel ca noi, şi dumneavoastră aveţi de reînvăţat simţul măsurii.

Senator PDL
Prof. univ. dr. Dumitru OPREA

Economiștii lumii încearcă de ceva timp să găsească un model, un pattern al acestei crize. Apar noi explicații și previziuni privind desfășurarea evenimentelor economice. În plus, rezultă uneori și termeni prea ermetici pentru cei ce trăiesc efectele lor. Un scurt inventar al conceptelor-cheie privind criza este edificator: inflație, deflație, stagflație, stagdeflație ș.a. Iată însă că a început să mai fie vehiculat unul: biflația.

Din toate enumerările, indiferent de starea la un moment dat, de bază rămâne „flația”. Totuși, rolul dominant îl joacă inflația și deflația. Biflația ar putea să se refere la starea oscilantă a economiei, sub forma inflație-deflație-inflație ș.a.m.d. Asta, raportându-ne la întregul sistem economic, într-o foarte scurtă perioadă de timp. Dar, între fenomenele de inflație-deflație, mai apar stabilități temporare, surprinse prin stagflație sau stagdeflație. Însă, în același timp, o parte a pieței poate fi în creștere, cum ar fi cazul piețelor globale de mărfuri (a grâului, cuprului, țițeiului etc.), manifestându-se inflația, iar alta se află în descreștere, cum ar fi vânzările de automobile și case de pe piețele interne, fiind în joc deflația. O astfel de stare este biflația propriu-zisă.

Analizând situația economico-financiară din România, putem constata și la noi existența biflației. E o manifestare ceva mai târzie a acelorași fenomene petrecute în țările care acum par să depășească criza economică. Așadar, ar putea fi un indiciu prin care să evaluăm drumul pe care îl mai avem de parcurs până la liman. Dezechilibrele de pe piața noastră tind să se diminueze. Dacă biflația se va tempera în a doua jumătate a lui 2011, putem spera că vom lăsa și noi criza în urmă.

Cloud-computing + E-lancing = E-jobs + E-profit

Aceasta poate fi o formulă verificată a succesului, îndeosebi acum, pe timp de criză.

Cu ce resurse? Simplu. Reţeta americană ”să faci bani cu banii altora” se transformă în ”să faci afaceri cu resursele altora”. În astfel de condiţii, vom prezenta succint termenii formulei de succes.

Cloud-computing, promovat ispititor şi ca Sistem informatic low-cost, sub accepţiune tehnică este o combinaţie de conexiuni rapide de Internet la:
• capacităţi de prelucrare foarte puternice, ieftine, bazate pe web;
• folosirea de soft complex, cu funcţii noi pentru monitorizarea şi gestiunea resurselor umane distribuite pe tot globul.

E-lancing este o nouă lume a afacerilor, un nou mod de lucru, un mod nou de rezolvare a proiectelor, în care liber-profesioniştii (freelancers) sunt actorii principali. Ei constituie, de fapt, o nouă piaţă virtuală a afacerilor, dar şi a forţei de muncă. Datorită e-commerce şi e-business, apare e-labor. Prin e-lancing, e-labor capătă noi dimensiuni.

Numai în SUA, în 2009, existau 12 milioane de liber-profesionişti, iar în 2012 vor fi 14 milioane. Pe tot globul, în 2012, se estimează că vor fi aproximativ 300 de milioane.

Prin e-lancing are loc împerecherea cea mai rapidă şi cea mai profitabilă a cererii cu oferta din domeniul managementului proiectelor.

Pentru interesaţi, dar şi pentru curioşi, oferim câteva linkuri utile: oDesk.com; LiveOps.com; Elance.com; Freelancer.com; CrowdFlower.com; 99designs.com; Sologig.com; PeoplePerHour.com; RentACoder.com.

E-jobs nu reprezintă decât o formă de concretizare a succesului cloud-computing şi e-lancing. Se poate vorbi astfel despre o puternică piaţă a muncii dintr-o comunitate chiar şi atunci când în ea nu există vreo afacere. Există, în schimb, piaţa globală a locurilor de muncă. Angajatorii sunt pe tot globul. La fel şi angajaţii.

Deja a apărut un subiect de dispută între angajatorii tradiţionali şi cei din spaţiul e-lancing. Cheltuielile cu forţa de muncă din noul sistem sunt mult mai mici. Chiar dacă salariile sunt rezonabile, între 5-35$ pe oră, e-lancingul nu lucrează cu tot felul de bonusuri. Deocamdată.

Modul în care sunt urmăriţi lucrătorii, prin camere web, prin numărarea apăsărilor de taste pe unitatea de timp şi multe alte tehnici destul de agresive pentru angajat, mă duce cu gândul la începutul marii revoluţii industriale. Fordismul, fayolismul şi taylorismul aproape că nu diferenţiau omul de maşină. Cu siguranţă, posibilul e-sindicat va face ordine.

Noua lume e pe dos. Printre pionierii e-lancing, China şi India recrutează personal înalt calificat din … SUA. Motiv pentru analişti să introducă un nou concept: Reverse Hiring (Angajare inversă - vechii angajaţi devin noii angajatori). Thomas Friedman jubilează. Lumea s-a aplatizat. Mai mult ca oricând, ideile sunt la mare preţ.

E-profit, concept introdus de Peter Cohan, se referă la o altă formă a profitului pentru practicanţii de e-commerce. Nu trebuie introdus un concept nou pentru cloud-computing şi e-lancing, ci trebuie revizuite dimensiunile noului profit. Şi factorii de influenţă sunt alţii, dar şi modul de distribuire a lui este diferit. Să sperăm că, prin responsabilitatea socială, atât de mediatizată în ultimii ani, o să putem vorbi de o parte de profit pentru planetă, o parte pentru comunităţile de unde provin angajaţii, care înseamnă tot planetă, şi a treia parte pentru angajatorul propriu-zis.

Navigând în lumea e-lancing, m-am bucurat nespus când am văzut că, de câţiva ani, atât firme, cât şi foşti studenţi din România câştigă foarte bine. Am întâlnit oameni de afaceri ieşeni care, în 2009 şi 2010, au avut o cifră de afaceri mai mare cu 40% în mediul e-lancing. Anul acesta făceau noi angajări. Am văzut, de asemenea, mulţi foşti studenţi, cu 700-800 de ore lucrate. Unii fiind plătiţi cu peste 30 de dolari pe oră.

Sunt doar câteva repere asupra tendinţelor din lumea afacerilor, a pieţei muncii, care se mişcă şi generează profit, chiar şi pe timp de criză.

Celor ce cred în formula de succes, câştig bun!

Milioane pompate de la buget, fanfaronadă pe banii spectatorilor, un şir interminabil de finanţări dubioase şi apoi falimentul. Oare cine putea să facă în Iaşi aşa ceva? Cine putea poza becalian de la oficială, ca mai apoi să pună dezastrul în seama altora? Cine se laudă la bine şi fuge de răspundere când constată dezastrul? Din păcate, nu e prea greu de ghicit personajul.

Iată că primarul-minune a reuşit să-şi demonstreze competenţele şi în fotbal. Ca de obicei, de totul s-a ales praful. Sau, în fine, era bine dacă se alegea numai praful. Au rămas în schimb datoriile de milioane. Pe lângă celelalte milioane stoarse din banii publici. Vor urma probabil noi anchete şi scandaluri din cauza asta. Dar nici o problemă. Primarul coace deja alt club, pe ruinele primului. Dacă ar fi lăsat, ar urma alte sponsorizări, alte transferuri senzaţionale. Dar eu cred că trebuie totuşi oprit din acest delir. Ne-a arătat destul cât poate. Şi chiar dacă el nu vrea, ar trebui să i se pună cu de-a sila, la stadionul acela pustiu, o pancartă cu formula: “Un proiect ratat de Gheorghe Nichita”.

Vrea să suspende “preşedintele-tiran”, să dea jos „guvernul înrobitor”. Să ia de la bogaţi şi să dea la săraci. Iar dacă nu sunt destui bogaţi, să ia de undeva şi să dea totuşi la săraci. Important e să se ştie că îi apără pe cei mulţi şi că le dă. Salarii, pensii mai mari, orice. Şi, chiar dacă nu ştie de unde, asta nu contează. Esenţial e să ajungă la putere. Pe urmă, o să vadă el. În fond, o nouă sângerare a deficitului nu e un capăt de ţară. Generaţiile de mâine or să muncească mai mult şi or să plătească.

Desigur, în tot acest plan, există nişte probleme. Când domnul Ponta spune că impozitează dur bogaţii, probabil că sunt ceva tulburări la şedinţele PSD. Domnii care apără poporul nu par deloc strâmtoraţi. În fond, darabana stângii e bătută zgomotos de o mulţime de milionari. Cu nenumărate afaceri şi proprietăţi. Care, în mod normal, ar fi serios afectate de nişte impozite severe. Ah, dar am uitat ceva: în acte, toţi aceşti domni sunt nişte bugetari amărâţi. Aşa se explică cum milionarii ies din codrii opoziţiei ca nişte haiduci gata să lupte cu împilarea.

Iaşul este oraşul îngropat de viu. O astfel de afirmaţie am făcut-o în urmă cu câţiva ani. De aceea, primarul, receptiv la părerile cetăţenilor, încearcă să-l dezgroape. A început cu liniile de tramvai. Aşa se explică faptul că, în multe cartiere, de ani buni, locuitorilor acestora li se oferă şansa unică de a vedea cum a arătat oraşul pe timpul bombardamentului. Sau cum erau toloacele străbătute cu căruţa.

Şantierele acestea interminabile s-au instalat de-a lungul a circa 30 km de şine de tramvai. Preţul readucerii la forma utilizabilă a infrastructurii este de aproximativ 33 milioane euro. E foarte mult, dar tramvaiele luxoase ale occidentului, de acum zeci de ani, nu pot circula decât în cel mai mare muzeu în aer liber din lume, numit Municipiul Iaşi.

În ţările civilizate, totuşi, se poartă altceva. Marile capitale şi oraşe ale lumii au planuri uluitoare privind transportul urban cu autobuze electrice, pentru următorii 5-10 ani. Numai noi umblăm după potcoavele tramvaielor moarte ale Europei.

Dacă s-ar fi folosit cele 33 milioane de euro pentru achiziţia de autobuze electrice, al căror preţ este în jurul a 200.000 euro, Iaşul s-ar fi trezit cu una dintre cele mai mari surprize ce le-ar merita: 170 de autobuze silenţioase, nepoluante, cu un cost de exploatare de câteva ori mai mic decât cel actual. Ar fi intrat, şi pe această cale, în rândul lumii bune. Dar, unde nu-i cap, vai de cetăţeni.

P.S. Domnule primar, deja există şi autobuze electrice second hand.

În ultima perioadă se face trimitere tot mai des la necesitatea creşterii preţului pâinii cu zeci de puncte procentuale. Ea s-ar datora creşterii preţului făinii. Nu se face nici o legătură cu preţul grâului, ce stagnează de ani buni în jurul a 50-60 de bani pe kilogram. Se invocă tot felul de motive puerile, poate-poate vor fi credibile.

În Parlamentul European, unii reprezentaţi ai ţărilor dezvoltate arătau că, în preţul cotletului servit la restaurant, ponderea costului cotletului propriu-zis este sub 5%. La fel, şi cu făina. Ponderea costului ei în preţul produselor de panificaţie este aceeaşi, sub 5%. De unde temerea că vor da faliment producătorii şi vânzătorii de pâine?

În plină criză a anilor 1929-1933, preţurile produselor agricole (inclusiv al grâului) s-au micşorat cu 40%. De ce acum s-ar întâmpla altfel? Se pare că ne aflăm sub influenţa nefastă a unor veritabile lanţuri adăugătoare de valori himerice. În cazul pâinii, inventariem mai multe lanţuri:
• lanţul samsarilor pâinii;
• lanţul samsarilor făinii;
• lanţul samsarilor grâului;
• super-lanţ al samsarilor pământului.

Toate aceste lanţuri fac milioane de victime indirecte ale adăugării de valoare nejustificată la preţul pâinii. De asemenea, proprietarii pământurilor sunt păcăliţi prin faptul că-şi dau un hectar de pământ pe 184 lei/an (400 kg grâu pentru un hectar la un preţ de 0,46 lei pentru un kilogram), în timp ce samsarii pământului câştigă de aproape 10 ori mai mult. Cu alte cuvinte, cei ce posedă pământul obţin de 10 ori mai puţine pâini decât cei ce le folosesc pământul sau roadele acestuia.

Din păcate, instituţiile cu răspunderi directe în supravegherea şi reglementarea acestui domeniu nu par să fi avut nici o suspiciune. Din această cauză, intenţia este să interpelăm Ministerul Agriculturii şi să sesizăm Consiliul Concurenţei. Considerăm că drepturile consumatorilor trebuie apărate mult mai energic decât s-a făcut până acum. Tocmai de aceea, o cercetare amănunţită a practicilor din domeniul panificaţiei este oricând binevenită, în condiţiile în care ea este solicitată chiar de o parte dintre patronatele din domeniu.

4icu.org (4 International Colleges & Universities) realizează, la fiecare 6 luni, un clasament al primelor 10.000 de colegii şi universităţi acreditate, cu îndeplinirea unor condiţii, din 200 de ţări, ierarhizate după popularitatea site-urilor web.

Clasamentul pe România arată astfel:
• Locul I - Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, poziţia 453 în topul internaţional.
• Locul II - Universitatea din Bucureşti, poziţia 496 în topul internaţional
• Locul III - Universitatea Babeş-Bolyai Cluj, poziţia 510 în topul internaţional
• Locul IV - Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iaşi, poziţia 1246 în topul internaţional
• Locul V - Universitatea Politehnică din Bucureşti, poziţia 1355 în topul internaţional

Celelalte universităţi din Iaşi se plasează în topul internaţional după cum urmează:
• Universitatea de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa din Iaşi - locul 4476
• Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Iaşi - locul 5079
• Universitatea de Arte George Enescu Iaşi - locul 5471
• Universitatea Petre Andrei din Iaşi - locul 8720.

Noi, totuşi, avem încredere că putem intra şi în top 500 Shanghai.

La o simplă căutare pe Google, veţi găsi peste 200 de milioane de rezultate pentru Big Data - supra-abundenţa datelor. De vreo cinci ori mai multe decât atunci când aţi căuta „computer virus”. Se poate spune că „virusul” Big Data este mai interesant decât virusul calculatoarelor.

Încă de la început, ne menţinem o oarecare rezervă asupra acestei nevoi. Este una reală sau se vrea a ne fi indusă? Se doreşte crearea unui comportament anume faţă de date? Se intenţionează a se demonstra neputinţa organizaţiilor în faţa bombardamentului informaţional la care sunt supuse? Se pare că da, întrucât, de cele mai multe ori, astfel de mesaje sunt evidente. Datele nu mai pot fi stăpânite; datele sunt prea multe în comparaţie cu cele stocate în actualele sisteme de gestiune a bazelor de date; analiza datelor trebuie efectuată cu pachete statistice de pe calculatoare tot mai performante, necesitând o execuţie cu soft paralel pe zeci, sute sau mii de servere.

Într-un astfel de cadru, vom aborda patru probleme:
1. Big Data, o nouă modă sau o nouă industrie?
Big Data nu trebuie privit doar sub accepţiune cantitativă ci, mai ales, ca importanţă, pentru că putem să-l vedem ca un îndemn la “scormonirea” multor munţi de date, determinând, şi în acest caz, comportamente iraţionale: achiziţia de date “doar cu buletinul”. Asta, pentru că fiecare producător de “ceva” legat de date creează nevoia de acel ceva. Astfel, se ajunge la curentul de apartenenţă la reţele sau, cu alte cuvinte, la vechiul efect de fax, conform căruia un fax singur, necuplat cu altele, nu are valoare.

Deja, prin acest curent, asistăm la cea mai rapidă schimbare a unităţilor de măsură a cantităţii de informaţie: de la gigabyte (109) -  terabyte (1012) - petabyte (1015) - exabyte (1018) - zettabyte (1021), yottabyte (1024), xennabyte (brontobyte) (1027), vekabyte (1030). Până la Googol (10100) sau Googolplex (10Googol) pare a fi o cale lungă. Cine o poate aproxima?

La cantitatea imensă de informaţie, se anunţă o nouă industrie, cea a datelor. Putem vorbi deja despre economia centrată pe date, printr-o revoluţie industrială a datelor, economia datelor din diferite domenii de activitate şi economia Internet.

2. Big Resources pentru Ciclul de viaţă Big Data
În orice industrie vorbim de ciclul de viaţă. Ciclul de viaţă Big Data presupune, însă, altfel de resurse umane, echipamente şi soft pe etape: culegere, prelucrare, utilizare, distribuţie, stocare, analize. Mai mult, trebuie respectate noi principii ale erei Big Data: intimitate, securitate, stocare (nu mai mult timp decât e necesar), prelucrare, proprietate, integritate. Nu trebuie să uităm că ne aflăm şi sub influenţa Cloud Computing (prelucrarea unor volume mari de date cu resurse disponibile pe Internet).

Pentru a ne raporta la importanţa ciclului de viaţă Big Data, precizăm doar că, pentru 2010, informaţia prognozată a fi creată este de 1750 Exabytes, iar cea a fi stocată de ~800 Exabytes, deci o pierdere imensă. În aceste condiţii, prezintă mare interes să se răspundă la o serie de întrebări: De ce se produce?; Cine o produce?; Cu ce eforturi?; Cu ce consum de energie?; Cu ce emisii de CO2?; Ce se pierde?; Cine pierde?; Cine plăteşte?

3. Bulimia Big Data
Goana după cât mai multă informaţie, sub orice formă, cu orice cost, poate „produce” o foame nesăţioasă de date, de unde şi tentaţia unei producţii scăpată controlului, dar provocată. Internetul este cea mai sigură cale de creare a comportamentului Pro Big Data, folosit pentru colectarea, stocarea, prelucrarea datelor. Iar pentru toate acestea se pot lua cu chirie, pe perioade foarte scurte de timp, capacităţi de prelucrare de la Google, Microsoft, Amazon ş.a.

Este poate mai actuală decât oricând deviza sfârşitului de secol XX: Cine stăpâneşte informaţia lumii, va stăpâni lumea! Şi atunci nu este de mirare că ni se induc comportamente iraţionale în faţa datelor la fel ca şi în cazul oricărui alt produs de pe piaţă.

4. Norii negri ai externalizării Big Data
Pentru a face faţă Big Data, se va crea un sistem planetar de prelucrare distribuită a datelor, constituind o nouă formă a globalizării. Acesteia, în timp, i se va replica prin deglobalizare sau reglobalizare, în care cuvântul cheie va fi localul. Se vor lua măsuri de precauţie, astfel încât setul de resurse locale/regionale/naţionale să fie utilizabile în variantă redusă a cloud computing.

Efectul îl va constitui dependenţa tot mai mare de resursele altora iar, de aici, dependenţa de tarifele lor. În aceste condiţii, se vor multiplica înmiit ofertanţii de servicii şi produse specifice noului mediu, în orice colţ al planetei. Însă, deja s-a realizat o externalizare inversă, ca şi inovarea inversă: “bogaţii” din ţările cu tradiţie IT sunt angajaţii noilor companii, chiar din ţările emergente.

Prin folosirea numai în anumite momente a resurselor informatice, costurile cu Big Data vor fi tot mai reduse. Dar, protejarea datelor va deveni o adevărată provocare.

Nu trebuie să mai demonstrăm, din cele expuse, că orice comportament este indus, ceea ce explică şi spusele lui Steve Jobs: „Niciodată nu întreb oamenii ce vor, ci îi fac să-şi dorească ce le ofer”. Ca urmare, faceţi un pas să deveniţi unul dintre ofertanţii noilor servicii pentru era Big Data. Iar dacă apelaţi la astfel de servicii, aveţi grijă pe mâna cui lăsaţi datele.

N-am să vorbesc din nou despre marile răni ale oraşului. De falimentul Iaşului, de credite şi datorii colosale, despre şirul nesfârşit de construcţii, asocieri şi licitaţii dubioase. La un moment dat, probabil că există şi un efect pervers al discuţiilor pe această temă. Deşi sunt lucruri grave, repetate atât de des, ajung să provoace lehamitea oamenilor. Poate că ieşenii s-au săturat să tot audă cât îi costă păcura, cărbunii, autobuzele, fotbalul sau pavelele Primăriei.

Există însă şi „micile” probleme. Lucrurile mărunte care amărăsc viaţa oamenilor zi de zi. Cele care provoacă mereu nervi şi exasperare. Care îi fac pe unii să îşi dorească să plece departe. Sunt, de exemplu, gropile, praful, maldărele de var, deşeurile lăsate de “meşterii” care fac lucrări publice, clădirile mâzgâlite ale oraşului. Mai sunt amenzile date de poliţie pentru parcări nepermise, chiar dacă nu există parcări pe sute de metri. Apoi, maşinile acelea cu megafoane deasupra care îşi urlă reclamele ca într-un bazar. Sunt traficanţii de ţigări la drumul mare, hoţii dintre tonete, „inspectorii” de buzunare din transportul public, construcţiile primitive la bulevard, vânzătorii ambulanţi de casete, cu manele bubuind sub geamurile oamenilor şi câte altele. De toate acestea pare că nu se ocupă nimeni. E drept, ele nu generează comisioane, ci doar probleme pentru autorităţile locale. Iar ieşenii trebuie să strângă mereu din dinţi şi să suporte. Până când va veni sorocul să li se spună din nou că „marile proiecte au nevoie de timp şi continuitate…”

Iată că această discuţie a ajuns şi în România: să fie cenzurat sau nu Internetul? Desigur, în bloguri şi comentarii se pot citi multe lucruri neplăcute, iar o doamnă senator de la PSD deja s-a gândit la cenzură. Propune supravegheri şi sancţiuni, crearea unor noi instituţii de control. Ciudat lucru însă, pe lângă argumentele de civilizaţie în spaţiul public, parlamentarul respectiv mai invocă şi chestiuni politice. Se plânge că DNA ar culege informaţii false de pe Internet şi unii politicieni ajung astfel la DNA.

Abordarea mi se pare nefericită. Să cenzurezi netul pentru aşa ceva duce deja într-o zonă autoritaristă. Apoi, web-ul are milioane de utilizatori. Vă imaginaţi o instituţie-mamut, care să verifice blog cu blog presupuşii “infractori”? S-a gândit cineva la numărul imens de procese rezultat în cazul unor sancţiuni?

Personal, cred în bunul simţ al fiecărui proprietar de site sau blog. Am certitudinea că educaţia şi autocontrolul pot să mai stopeze propagarea limbajului şi conţinutului vulgar. Există programe simple de eliminare a cuvintelor “contondente”. Apoi, comentariile se pot modera foarte uşor. Iar în situaţiile grave, dacă apar ameninţări cu violenţa sau orice altceva de acest fel, se poate face o plângere la poliţie.

Dar, din păcate, aşa se manifestă heirupismul unor colegi prea puţin conectaţi la realitate. Dacă nu pot stăpâni un lucru, îl cenzurează. Norocul este că la noi, asemenea abordări au prea puţină susţinere. Altfel, mâine, poimâine, ne-am putea trezi şi cu o poliţie a moravurilor. Urmată, fireşte, de lapidări.